Conducerea Primăriei

Primăria comunei

Consiliul Local

Impozite si taxe

Agricol

Urbanism

Regulamente şi dispoziţii

Servicii Publice

Comisii de Specialitate

Rapoarte anuale

Viaţa culturală

Despre comuna Macea

Analiza SWOT

Strategia de Dezvoltare a comunei

Informatii cetateni

Inchide

Trimite unui prieten

Populatia

Tipărește pagina - Populatia Trimite unui prieten - Populatia

Documente în care ar fi notată numericeşte populaţia comunei, de la începuturile ei nu există. Doar Marki în Monografia judeţului Arad aminteşte că în jurul anului 1730 au plecat din comună în Moldova circa 250 familii. Acest fapt poate constitui un indiciu că în această comună chiar înainte de anul menţionat putea exista o populaţie destul de mare. Aceşti locuitori ai comunei Macea trăiesc lucrând pământul diferiţilor proprietari. Comuna era împărţită teritorial în mai multe părţi: Cutoş, Broşteri, Bărărie, Felhaz, Satul Nou, Forviz. Tot locuitori ai comunei Macea erau socotiţi oamenii ce locuiau la nord de comună la circa 3km, numit Topila. După relatările unor oameni mai în vârstă precum şi a urmelor existente, men¬ţionăm că aici mai exista şi Topila nouă. Despre existenţa unui oarecare număr de locuitori ne putem da seama şi după un registru agricol care se află la arhiva Şcolii generale din Macea. în afară de acestea, în sectorul de hotar numit Buibel, a mai existat în jurul anului 1850 şi o aşezere omenească relativ mică de tip omidă numit Ponyvahat.

O scădere simţitoare a populaţiei trebuie să fi avut loc în jurul anilor 1870 -1880 când prin părţile locului a bântuit holera. Atunci morţii, datorită numărului impresionant, erau căraţi în căruţe, aşezaţi după modelul snopilor de grâu, afară din comună la o distanţă de circa 4km loc ce astăzi se numeşte "Cimitirul holerei". Se spune că morţii erau transportaţi numai de către slugi, aceştia przentând fizic valoare mai mică decât a bogaţilor. Nu avem date scrise despre numărul morţilor şi nici a populaţiei existente la data respectivă. In anul 1898 după cum reiese din monografia doc¬torului Somogyi, comuna număra 4193 de locuitori care erau în mare majoritate români. Ca naţionalităţi conlocui¬toare se mai găseau însă grmani şi maghiari. Susnumitul pretinde că o parte din aceşti locuitori români, ar fi unguri reformaţi, care din cauza lipsei de biserică catolică ar fi fost botezaţi în biserica ortodoxă şi argumentează acest lucru arătând câteva nume de locuitori români ca naţionalitate însă maghiari prin nume: Fodor, luhasz, Deac. Este îndoielnică această afirmaţie deoarece în comună, chiar până la construirea actualei biserici catolice, în anul 1908, exsista încă din 1855 o capelă romano-catolică pe locul unde ulterior contele luliu Karolyi zideşte actuala biserică. Rezultă că exista un loc special amenajat oficierii ritualului catolic.
O altă dovadă care poate infirma părerea doctorului Şomogy este aceea că în timpul acela mulţi români pentru a putea intra în serviciul statului maghiar trebuiau să-şi schimbe numele. De exemplu locuitorul român Otlăcan loan pentru a intra in serviciu la căile ferate a fost nevoit să-şi schimbe numele în Orban, figurând în toate actele ulterioare cu ambele nume. Aceasta demonstrează cât se poate de limpede politica de maghiarizare a statului, fenomen frecvent în timpul exploatării naţionale.
La sfârşitul secolului trecut comuna număra 4193 locuitori.
Documente scrise care să ateste numărul locuitorilor de la data de mai sus şi până la 1948 nu avem. La recensământul din anul 1948 comuna număra 4408 locuitori, din care: români 3345, adică 75,89 % germani 941, adică 21,12% maghiari 131 adică 2,99 % Creşterea populaţiei până la această dată era destul de lentă, cauzele fiind multiple. Războaiele mondiale care au secerat sute de locuitori, sau plecarea contelui Karolyi care odată cu el a dus si numeroşi locuitori, servitorii săi.
La recensământul populaţiei din 1956 au fost înregis¬traţi 4654 de locuitori, repartizaţi pe naţionalităţi astfel: români, 4266 adică 91,00% germani 316 adică 6,80% maghiari 18 adică 2,20% La recensământul populaţiei din 1966 comuna număra un total de 4851 de locuitori din care:
români 4428 adică 91,3%
germani 342 adică 7,0 %
maghiari 81 adică 2,0%.


Conform datelor existente în arhiva sfatului popular comunal, suprafaţa comunei aste de 141 ha, respectiv 1,41 km.p. De aici rezultă că densitatea populaţiei comunei este de 3440,4 pe km p. Suprafaţa totală 45,47 km.p., ca urmare o densitate de 108 loc.
Marki în monografia sa arată starea economică, soci¬ală şi culturală a comunei. Desigur că ea a fost asemănă¬toare cu a celorlalţi ţărani din tara noastră. Si ei erau legaţi de pământ, neputându-se muta de pe o moşie pe alta până la desfiinţarea iobăgiei. Ţăranii erau lipsiţi de pământ, acesta fiind proprietatea unor nobili care duceau o viaţă de desfrâu.
Aşa dar până la revoluţia din anul 1848, nu se ştie dacă vreun ţăran ar fi avut pământ propriu. Revoluţia din 1848 a adus dezrobirea ţăranilor iobagi, împărţindu-se ceva pământ ţăranilor, fără să cunoaştem însă condiţiile. Că viaţa ţăranilor a fost grea în trecut ne-o arată ţăranul Hornea Gavril, născut în comuna Macea, în 1859 - cel mai bătrân sătean; la culegerea acestor informaţii, 195... (lipseşte din text) el povesteşte că ţăranii din comună erau foarte săraci şi o duceau greu. El care poseda 2 ha pământ era considerat ca având stare bună. Arată că unii ţărani din comună au primit de la groful Karolyi dar în schimbul acestuia trebuiau să facă - orbare - clacă, câte 3 - 4 zile pe săptămână, drept plată a arendei pentru pământul primit. Cei care deţineau acest pământ un an sau doi, în al treilea renunţau la el fiind convinşi că era mai bine fără pământ, deoarece zilele de clacă, obligaţiile faţă de boier, nu le lăsa timp să-şi vadă şi de nevoile gospodăriilor lor. Unealta de lucru era primitivă. Bătrânul Hornea spunea că în tinereţile sale a lucrat cu un plug de lemn cu brăzdar tot de lemn îmbrăcat în tablă de metal. Semănatul porumbului se făcea prin împrăştiere, cu mâna. Pentru prăşit nu se cunoştea decât sapa; nici măcar nu-şi puteau închipui cum ar arăta o prăsitoare sau o rariţă. Tre-eratu păioaselor se făcea cu caii, în arie si prin îmblătire. Prin îmblătire se treera mai ales secara. Se îmblătea în scopul obţinerii paielor nezdrobite, necesare acoperirii ca¬selor. Menţionăm că în timpul acela cele mai multe case erau acoperite cu paie de secară, trestie şi mai târziu cu strujeni de porumb, tulei. Case acoperite cu ţiglă apar numai după 1900 şi numărul lor era foarte mic, încât se puteau număra pe degete, după relatările unor oameni bătrâni ca: locuitorul Cazan lacob născut în 1879, care la furnizarea acestor date avea 88 de ani, iar soţia lui Petra, 72 de ani. Condiţiile de trai erau foarte grele, casele de locuit erau foarte joase, cu pereţi din pământ bătut, lumina pătrundea printr-o fereastră alcătuită din două gemuleţe de circa 20/30 cm. Locuitorul Mercea Pavel (Piparca) deţine încă şi astăzi două ferestre de acest tip, dar nu la casă cum era odată, ci la cămară. Majoritatea caselor aveau două camere, una de locuit şi tinda, in care se afla vatra pentru gătitul mâncării, pe pirostrii. Acoperişul avea forma unei căciuli. Vatra de gătit avea lăţimea de 50 - 60 cm, iar lungimea la 1 - 1,5 m. De aici fumul intra direct în coş.
O anumită perioadă istorică, această vatră era deschisă, iar mai târziu se închide cu uşi de scânduri.
Procedeul de îmblătire a secarei se mai păstrează şi astăzi, chiar în cadrul C.A.P., în scopul obţinerii paielor ne¬cesare confecţionării de rogojini cu care se acoperă răsadurile de roşii sau pentru a se confecţiona din ele legători pentru tulei. Seceratul se făcea cu coasa, abia la sfârşitul stăpânirii lui Csernovics s-au adus secerătoare şi batoze la domnie. Pătrunderea acestor maşini în agricultură nu era privită cu ochi buni de către ţărani, temându-se că astfel vor rămâne fără posibilitatea de a-şi asigura cele necesare traiului. Chiar după reforma agrară din 1945, în comună se mai păstrau încă rămăşiţe ale formei feudale de dare în arendă, dijmă a pământului. Astfel unii ţărani, cu familii mai grele cu toate că fuseseră împroprietăriţi cu 1,73 ha pământ arabil, din cauza lipsei de atelaje, erau obligaţi să-şi arendeze loturile de pământ sau să presteze zile de muncă în schimbul lucrării cu atelajele celor avuţi.
Pe raza comunei, până la desfiinţarea chiaburimii ca clasă, existau următoarele categorii sociale: ţărani săraci, mijlocaşi şi chiaburi. în anul 1950 comuna avea o suprafaţă de 4363 ha. Acest pământ era împărţit pe grupe de gospodării astfel:
- 133 gospodării aveau sub un ha,
- 785 gospodării între 1 - 3 ha,
- 209 gospodării între 3 - 5 ha,
- 151 gospodării între 5 -10 ha,
- 25 gospodării între 10 - 20 ha
- 10 gospodării între 20 - 40 ha.
Astăzi întreaga suprafaţă de pământ arabilă, islazul şi mlaştinile aparţin C.A.P.-ului şi totalizează o suprafaţă de 4547 ha. si acum, locuitorii în majoritatea lor sunt agricultori, muncesc pământul cu mijloace mecanizate în ca¬drul C.A.P. Locuitorii au reuşit să dobândească o bogată experienţă în domeniul cultivării roşiilor, în ultimul timp con-struindu-şi chiar o seră pe o suprafaţă de 2 ha.
în afară de această cultură, care aduce venituri foarte mari membrilor C.A.P., în cooperativa de producţie se mai cultivă grâu, porumb, orz, secară, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cartofi timpurii de mai. C.A.P. numără 2178 braţe de muncă. In afară de aceştia mulţi locuitori ai comunei lucrează la oraş în diferite fabrici şi intreprinderi sau la CFR. Aceştia călătoresc la serviciu zilnic cu mijloace de transport proprii sau în colectiv. Până la gara Curtici cei mai mulţi merg cu biciclete, motorete sau motociclete pro- prii, iar în timp nefavorabil cu autobuzul IRTA. Astăzi comuna noastră numără 445 de muncitori, un număr de 64 de cadre didactice (26 la şcoala generală şi 38 la şcoala specială ajutătoare) şi 18 alţi funcţionari.
In ce priveşte structura naţională a populaţiei, din datele culese din recensământul populaţiei efectuat în mar¬tie 1966, rezultă că cei 4851 locuitori se împart pe naţiona¬lităţi după cum urmează:
români 4428 - 91,28%, germani 342 - 7,05 %, maghiari 81 - 1,67%
Alte naţionalităţi nu avem.

 

Ocupaţia principală a locuitorilor este agricultura, muncirea în comun a pământului, pentru obţinerea de recolte din ce în ce mai bogate.
Comuna Macea este o comună adunată cu străzi drepte dispuse paralel, cu intersecţii de drumuri ce se în-tretae perpendicular. Comuna este tip câmpie. Datorită nivelului de viaţă, în continuă creştere, numărul caselor de locuit se măreşte de la an la an, mulţi cetăţeni modifică şi îsi refac casele, aducându-le diferite îmbunătăţiri, în ceea ce priveşte orientarea lor, numărul încăperilor, îşi construiesc dependinţe la care în trecut nici nu puteau visa. Dacă în 1950 erau 1024 de case, în anul 1966 numărul lor se ridică la 1438. Deci în numai 16 ani comuna a crescut cu 414 case de locuit. Numai în anul trecut, 1966 au fost construite 32 case noi, dintre care cele mai multe de tip "în patru ape" alcătuite din: două camere bucătărie, cămară, cameră de baie şi antreu. în prezent materialul de construcţie este format din: pentru fundaţie pământ bătut, granit adus din regiunile muntoase, cărămidă, beton, iar pereţii sunt făcuţi în mare parte din cărămidă ne arsă (văiuguri). Acoperişul este cu desăvârşire din ţiglă. Se mai păstrează case a căror acoperiş n-a mai suferit modificări de la construirea lor, cu 120 - 150 de ani în urmă. Pe teritoriul comunei există şi o singură clădire cu etaj, construită de contele Karolyi pe locul unde se afla o casă de tip obişnuit. Astăzi în această clădire funcţionează sfatul popular local.
Ca si în alte sate si în comuna Macea, locuitorii au diferite obiceiuri caracteristice locului. în acest sens si aici există un ceremonial tip pentru ocazii de nuntă, botez, moare. în ultimul timp caută să se împământenească şi obiceiul sărbătorii recoltei.

 

Obiceiul la nuntă. După ce băiatul a petit fata urmează o perioadă de timp necesară pregătirilor de nuntă.
Peţitul constă în deplasarea părinţilor băiatului, eventual şi a câtorva rudenii ale băiatului, din cele mai apropiate şi neapărat a junelui, ia casa miresei. în vederea acestui scop, la domiciliul miresei se fac pregătiri necesare unei primiri ospitaliere. După discuţii, care la început nici nu au nimic comun cu tema de mai târziu, mama junelui adresează o întrebare părinţilor fetei, zicând: " - întrebaţi-ne de ce am venit? La care părinţii fetei răspund tot general: " - Om şti dacă ni-ţi spune", rămânând ca părinţii junelui să pună problema în mod deschis în faţa părinţilor fetei.
Părinţii fetei nu-si dau niciodată consimţământul ci asteaptă întotdeauna răspunsul fetei, care este favorabil întotdeauna căci înţelegerea dintre ea şi băiat a fost făcută cu mult mai înainte de acest moment. După aceasta mama băiatului mulţumeşte părinţilor fetei pentru această învoire şi îmbrăţişează viitoarea noră. Urmează după aceasta o mică petrecere, după care părinţii băiatului şi ceilalţi care nu fac parte din aceeaşi familie, se retrag la casele lor. Intre timp dacă fata sau băiatul se răsgândeşte, peţitul nu constituie o piedică în a strica înţelegerea, tinerii rămânând în continuare independenţi şi stăpâni pe soarta lor. în această problemă un aport însemnat îl joacă în special mamele tinerilor care sunt foarte precaute în alegerea norei sau a ginerelui, legându-se de toate părţile lor negative: vicii, părinţi negospodari, bunici sau părinţi răi la suflet. Trebuie să menţionăm că înainte, când mai exista proprietatea privată asupra pământului, cât timp mai existau diferenţe între categoriile sociale de locuitori, soarta tinerilor în multe cazuri o hotărau părinţii, fără să tină seamă dacă tinerii sunt de acord sau nu. Interesul părinţilor în acest caz era de a-şi menţine sau a mări averea. în acest scop unii recurgeau la încheierea de căsătorii între verişori de gradul II.
In cazul că înţelegerea de la petit este durabilă, peste un timp hotărât de părinţii tinerilor, se procedează la "Credinţă", care astăzi se întâlneşte sub denumirea de Logodnă. Aici vin părinţii băiatului, rude ale sale, vecini şi prieteni, sau prietene ale tinerilor. Părinţii fetei s-au pregătit în mod deosebit pentru acest eveniment. înainte la "încredinţare" nu se aduceau nici un fel de cadouri, dar astăzi, se obişnuieşte a se face diferite cadouri. Băiatul vine cu verighetele cumpărate înainte şi în cadru festiv, naşii sau preotul dacă a fost invitat înmânează aceste semne ale legăturii pentru viitor, se continuă cu petrecere dar care nu durează decât câteva ore. Nici acum încheierea căsătoriei nu în toate cazurile este definitivă, în caz că tinerii se răsgândesc logodna se desface. înainte vreme se obişnuia ca părinţii băiatului - la credinţă - să pună pe masă o anumită sumă de bani, aceasta ca un fel de garanţie. în caz că se desface logodna, cel din cauza căruia se desface logodna, este obligat prin obicei, să o restituie dublu.
După logodnă urmează pregătirile de nuntă. Data nunţii o fixează întotdeauna fata, deoarece pregătirile ei sunt mai costisitoare. Locul unde va fi nunta, de obicei este casa miresei, dar se întâlnesc cazuri când se face la casa mirelui. In funcţie de numărul invitaţilor, cu circa 5-9 zile înainte, chemătorii călări, sau în ultimul timp cu biciclete împodobite cu panglici de hârtie în diferite culori, viu colorate, pleacă pe la casele invitaţilor unde printr-un ritual invită la nuntă. Unul dintre chemători rosteşte invitaţia la nuntă în care este anunţată nunta şi locul nunţii, precum şi numele mirelui şi miresei care cu onoare îi invită la nuntă. La persoane a căror prezenţă este absolut dorită, se de¬plasează pentru a face invitaţie, personal mirele şi mirea¬sa. După ce chemătorul a făcut invitaţia la nuntă, întinde plosca cu vin sau rachiu invitatului care închină în sănăta¬tea mirilor. Mai nou invitaţiile sunt trimise prin poştă, sub formă de invitaţii bătute la maşină, litografiate, pe unele sunt fixate chiar fotografiile mirilor.
Invitaţii se pregătesc şi ei pentru nuntă, procurând câte un cadou caracteristic celui care i-a făcut invitaţia. Un moment important îl constituie mersul pentru arvunirea muzicii, care de obicei se aduce din alt sat. In ziua nuntii, dis de dimineaţă, la casa miresei îi sosesc prietenele şi câteva femei care o sprijină în gătitul pentru nuntă. Este împodobită pentru nuntă cu un voal alb, cu haine noi, de culoare albă, părul este pieptănat într-un anumit fel, iar pe cap i se pune o cunună. întreaga costumaţie a miresei este cumpărată de mire. Mireasa în schimb, face cadouri viitorilor socri. Acest cadou în cele mai multe cazuri constă din cămaşă pentru socru şi fustă şi bluză (viziclu) pentru soacră. în acest timp şi la casa băiatului se fac pregătiri, însă în mai mică măsură. Pregătirile pentru masa care se va servi, de obicei seara, se fac la ambele case, dar în mod deosebit la mireasă, cheltuielile sunt suportate în egală măsură sau după înţelegere, de ambele familii. Nunta are loc duminica. în jurul orei 13 sosesc la casa miresei mirele, naşii si toţi invitaţii mirelui. Ei vin însoţiţi de muzică la domiciliul miresei,iar mirele este întâmpinat de o femeie mai bătrână care este denumită drept mireasă. Naşii pro¬testează cerând mireasa pe care ei o ştiu ca frumoasă, neştirbă, cu părul ca şi corbul, subţirică la mijloc. După toa¬te acestea, mirele este pus să treacă pragul uşii în faţa căreia este aşezată mama fetei şi femeile care au pregătit mireasa. Naşul "cumpără mireasa adevărată" după care urmează o scurtă petrecere, dar mai ales se fac pregătirile plecării la cununie: în piepturile invitaţilor sunt puse semne distincte.
... Urmează plecarea la cununia religioasă, cea oficială fusese făcută mai înainte. Pe drumul până la biserică, mireasa este însoţită de un cavaler Gune mic), iar junele con¬duce paranimfa (mireasa mică)
De la cununie, mirele însoţeşte mireasa, muzica cântă mai îndrăcit, flăcăii chiuie, nevestele strigă anumite strigă¬turi referitoare la mire sau mireasă sau la spectatorii din jur. Strigăturile adresate mirelui şi miresei au ca scop hi-perbolizarea acestora, conţinând note de apreciere a calităţilor lor fizice şi morale, iar cele adresate celor din jur, de multe ori au un profund caracter satiric, umoristic.
In fruntea coloanei nuntaşilor se află stegarul ce joacă steagul patriei împodobit cu crengi verzi de brad şi panglici de mătase. în urma stegarului, joacă în cerc sau semicerc chemătorii a căror căciuli sunt împodobite cu panglici late pe care sunt cusute cu iscusinţă mărgele viu colorate.
Ajunşi la poarta casei, tinerii şi invitaţii trec peste o troacă în care se află apă în care invitaţii aruncă bani, mo¬nede metalice. Mai spre interior tinerii sunt întâmpinaţi de mama fetei care aruncă grâu peste nuntaşi. Tinerii sunt îmbrăţişaţi şi felicitaţi mai întâi de părinţi, de rude şi prie¬teni. Mirii şi naşii se aşează la masă iar ceilalţi joacă. Pe mese se află farfurii cu prăjituri şi multă băutură. Se ser¬veşte la discreţie şi între timp cineva din partea casei ser¬veşte cu prăjitură sau băutură şi pe neinvitaţii la nuntă care au venit să asiste la ceremonie. La ora fixată se serveşte cina care este prezentată de grăitor, care de fapt este conducătorul, animatorul desfăşurării nuntii. Pentru fiecare fel de mâncare rosteşte mici anecdote hazlii. în timpul mesei se închină în cinstea tinerilor. în toată desfăşurarea nuntii, rolul principal îl are naşul, care poate trece chiar peste dorinţa părinţilor. După cină urmează strigăturile (anunţa¬rea cadourilor de către grăitor). Fiecare cadou este pre¬zentat mulţimii si dăruit miresei si mirelui. Aceste cadouri pot fi fie articole de îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic sau sume de bani. în timpul strigăturilor, pe la sfârşitul lor, miresei i se fură pantoful, pe care naşul este obligat a-l răscumpăra. Continuă nunta cu jocul miresei condus de grăitor. Mireasa este dansată de către invitaţi cu preţui unor sume de bani care poate creşte în cazul cînd unii se ambiţionează. Timpul cât joacă mireasa cu câte un invitat este scurt dealtfel e fixat de grăitor. După jocul miresei, mirele sparge farfuria în care au fost adunaţi banii, ia mi¬reasa de mână, o duce în camera unde se face învelirea miresei. In această cameră e dezbrăcată de hainele de mireasă şi îmbrăcată cu haine de nevastă. Cârpa de conci (baticul cu care-şi leagă părul) este de obicei roşu cumpă¬rat de soacra mare. Nunta continuă până-n zori, mireasa cu mirele joacă în rând cu nuntaşii. Invitaţii se retrag, muzica însoţeşte naşii până la domiciliu şi după o scurtă petrecere, muzica pleacă acasă şi cu aceasta nunta ia sfârşit.>

 

Un alt moment din viata satului nostru este si botezul. Botează naşii aleşi din timp de părinţii copilului care de o-bicei sunt aceiaşi sau copiii naşilor părinţilor copilului. Naşii fac cadou copilului, după două trei săptămîni îl duc la biserică pentru al boteza. în acest scop ei cumpără o lumânare mare pe care o împodobesc cu cadourile cumpărate. După botez la casa părinţilor se organizează o mică petrecere.
In ceea ce priveşte moartea, în comuna Macea, pro¬cedeul înmormântării urmează ca si în celelalte comuni ale ţării, ritualul stabilit de biserica ortodoxă. La noi legat de acest eveniment se păstrează următoarele obiceiuri: bol¬navul este supus împărtăşaniei, în cazul că familia consi¬deră că este nevindecabil, în multe cazuri aceasta este cerută chiar de bolnav. Dacă bolnavul se află între viaţă şi moarte este chemat preotul care-i citeşte "Visul Maicii Domnului" după care bolnavul se uşurează şi moare. După deces urmează spălatul mortului pe care îl face în mod necondiţionat cineva de acelaşi sex cu mortul. După ce este spălat se aşează pe o pânză albă şi îmbrăcat în haine curate. Urmează aşezarea în copârşeu (sicriu). Este aşezat în camera ţinută pentru ocazii importante. în sicriu alături i se pune: pipa, bastonul, cărţulia cu rugăciuni etc. După cele două priveghiuri unde membrii familiei, în spe¬cial femeile, bocesc, se procedează la înmormântare. La priveghi bărbaţii joacă cărţi şi beau rachiu. In comună până nu demult a existat şi o bocitoare care însă nu era angajată în acest scop ci venea singură să bocească. Ca răsplată primea ceva din hainele mortului. Până nu demult mortului i se cânta hora. Această horă era alcătuită din strofe cu 4 versuri cu rimă împerechiată, expresii populare îmbinate artistic. Hora mortului diferă de la caz la caz, una este la femei, alta la bărbaţi şi alta pentru tineri. Această horă se mai poate clasifica şi după membrul familiei care a dispărut. Deosebit de jalnice sunt însă toate şi poate aceasta a făcut ca în ultimul timp să nu se mai cânte. Pe drum până la mormânt este însoţit de oficierea ritualului religios, de membrii familiei şi rudenii, precum şi de alţi locuitori ai satului. în pomelnicul pe care îl rosteşte popa la domiciliul mortului în ultimul timp au fost introduse şi per¬sonaje cele din echipă sau brigadă de la care mortul îşi ia un ultim rămas bun. La groapă se boceşte şi după cobo¬rârea sicriului toţi participanţii aruncă câte o mână de pă¬mânt asupra lui, ca semn al recunoşterii pe lumea de dincolo de mormânt. în dimineaţa zilei următoare rudele apropiate merg la mormânt unde se tămâie mormântul şi din nou se boceşte. Aceasta se mai repetă odată la şase săptămâni când i se face parastasul şi la biserică.

Cereri si formulare
Biblioteca comunala
Caminul cultural
Serviciul voluntar pentru situatii de urgenta
Agent economici
Facebook
Galerie foto
Galerie video
Carte oaspeti
STARE CIVILA
Biserica Ortodoxa
Biserica Catolica
Biserica Adventista
Biserica Baptista
Biserica Penticostala
Gura satului 2017
Programul autobuzelor
Mersul trenurilor
Mersul autobbuzelor CTP
Aeroportul International ARAD
Aeroportul International Timisoara
Servicii funerare
Fes para 2017
Fes para 2017 biciclete